Darul profeţiei

22/08/2017 | Conferința Muntenia

Între darurile Duhului Sfânt se află şi profeţia. Acest dar este un semn de identificare al bisericii rămăşiţei şi a fost manifestat în lucrarea lui Ellen White – solul trimis de Dumnezeu. Scrie­rile ei sunt o continuă sursă a adevărului, învestită cu autoritate, aducându-i bisericii încurajare, călăuzire, instruire şi mustrare. Ele exprimă în mod clar faptul că Biblia este etalonul după care orice învăţătură şi experienţă trebuie să fie verificate. (Ioel 2,28.29; Fapte 2,14-21; Evrei 1,1-3; Apoc. 12,17; 19,10.)

 

Iosafat, regele lui Iuda, era disperat. Trupele inamicului se apropiau şi situaţia părea disperată. „Iosafat… şi-a îndreptat faţa să-L caute pe Domnul şi a vestit un post pentru tot Iuda” (2 Cron. 20,3). Poporul a început să curgă spre templu pentru a cere milă şi eliberare de la Dumnezeu.

Iosafat conducea serviciul de rugăciune şi I-a cerut lui Dumnezeu să intervină. El s-a rugat: „Doamne, Dumnezeul părinţilor noştri, nu eşti Tu Dumnezeu în ceruri şi nu stăpâneşti Tu peste toate împărăţiile neamurilor? Oare n-ai Tu în mână tăria şi puterea, aşa că nimeni nu Ţi se poate împotrivi?” (vers. 6). Nu-l ocrotise oare Dumnezeu în mod special pe poporul Său în trecut? Nu dăduse El ţara aceasta poporului Său ales? Astfel că Iosafat a insistat: „O, Dumnezeul nostru, nu-i vei judeca Tu pe ei? Căci noi suntem fără putere… şi nu ştim ce să facem, dar ochii noştri sunt îndreptaţi spre Tine” (vers. 12).

În timp ce tot Iuda stătea înaintea Domnului, cineva pe nume Iahaziel s-a ridicat. Solia sa i-a adus curaj şi călăuzire poporului îngrozit. El a spus: „Nu vă temeţi şi nu vă înspăimântaţi dinaintea acestei mari mulţimi, …căci nu voi veţi lupta, ci Domnul… Nu veţi avea de luptat în lupta aceasta; aşezaţi-vă, staţi acolo şi veţi vedea izbăvirea pe care v-o va da Domnul… Domnul va fi cu voi” (vers. 15-17). Dimineaţa, regele Iosafat le-a spus trupelor sale: „Încredeţi-vă în Domnul, Dumnezeul vostru şi veţi fi întăriţi; încredeţi-vă în prorocii Lui şi veţi izbuti [veţi prospera – KJV]” (vers. 20).^[1]

Într-o măsură atât de mare s-a încrezut regele în acest puţin cu­noscut profet, Iahaziel, încât a înlocuit trupele din prima linie a frontului cu un cor ce cânta laude la adresa lui Dumnezeu şi a fru­museţii sfinţeniei. În timp ce imnurile credinţei se înălţau în văzduh, Domnul era la lucru generând confuzie printre armatele aliate împotriva lui Iuda. Măcelul a fost atât de cumplit, încât „nimeni n-a scăpat” (vers. 24).

Iahaziel a fost portvocea lui Dumnezeu pentru acea perioadă specială.

Profeţii au jucat un rol vital atât în timpurile Vechiului Testament, cât şi în cele ale Noului Testament. Dar a încetat profeţia să funcţioneze odată cu încheierea canonului biblic? Pentru a găsi răspuns la această întrebare, să revedem istoria profetică.

Darul profetic în timpurile biblice

Deşi păcatul a pus capăt comuniunii directe dintre Dumnezeu şi fiinţele umane (Is. 59,2), Dumnezeu n-a rupt relaţiile cu omenirea; dimpotrivă, El a conceput alte căi de comunicare. A început să trimită, prin profeţi, mesaje de încurajare, avertizare şi mustrare.^[2]

În Sfintele Scripturi, un profet este „cel care primeşte comunicări de la Dumnezeu şi transmite conţinutul lor poporului Său”.^[3] Profeţii nu profetizau din proprie iniţiativă, „căci nicio prorocie n-a fost adusă prin voia omului; ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mânaţi de Duhul Sfânt” (2 Petru 1,21).

În Vechiul Testament, cuvântul „proroc”, sau profet, este în gene­ral o traducere a cuvântului ebraic nabi. Sensul lui este exprimat în Exod 7,1.2: „Domnul i-a zis lui Moise: ‘Iată că te fac Dumnezeu pentru faraon, şi fratele tău Aaron va fi prorocul [nabi] tău. Tu vei spune tot ce-ţi voi porunci Eu. Iar fratele tău Aaron îi va vorbi faraonului.’” Relaţia lui Moise cu faraonul era asemenea aceleia a lui Dumnezeu cu poporul Său. Şi, după cum Aaron îi transmitea faraonului cuvintele lui Moise, tot astfel profetul îi transmitea poporului cuvintele lui Dumnezeu. Termenul „profet”, deci, desemnează o persoană numită în mod divin ca purtătoare de cuvânt a lui Dumnezeu. Cuvântul grecesc echivalent al ebraicului nabi este prophetes, de unde derivă şi cuvântul „profet” în limbile moderne.

„Văzătorul”, o traducere a ebraicului roeh (Is. 30,10) sau chozeh (2 Sam. 24,11; 2 Regi 17,13), este o altă denumire dată persoanelor cu darul profetic. Termenii „proroc” şi „văzător” sunt strâns legaţi. Sfânta Scriptură explică: „Odinioară în Israel, când se ducea cineva să-L întrebe pe Dumnezeu, zicea: ‘Haidem, să mergem la văzător!’ Căci acela care se numeşte azi ’proroc’ se numea odinioară ’văzător’” (1 Sam. 9,9). Denumirea de „văzător” subliniază faptul că profetul primea un mesaj divin. Dumnezeu a deschis „ochii”, sau mintea, profeţilor faţă de informaţiile pe care El dorea să le transmită poporului Său.

În decursul anilor, Dumnezeu a transmis descoperiri ale voinţei Sale pentru poporul Lui prin persoane cu darul profetic. „Nu, Domnul Dumnezeu nu face nimic fără să-Şi descopere taina Sa slujitorilor Săi proroci” (Amos 3,7; cf. Evr. 1,1).

Funcţiile darului profetic în Noul Testament. Noul Testament îi acordă profeţiei un loc proeminent printre darurile Duhului Sfânt, o dată situându-se pe primul loc şi de două ori pe locul secund printre cele mai folosite daruri în biserică (vezi Rom. 12,6; 1 Cor. 12,28; Ef. 4,11). Duhul Sfânt îi încurajează pe credincioşi să-şi dorească în mod deosebit acest dar (1 Cor. 14,1.39).

Noul Testament arată faptul că profeţii au următoarele funcţii:^[4]

1. Au contribuit la întemeierea bisericii. Biserica a fost „zidită pe temelia apostolilor şi prorocilor, piatra din capul unghiului fiind Isus Hristos” (Ef. 2,20-21).
2. Au iniţiat misiunea de creştere a bisericii. Prin profeţi, Duhul Sfânt i-a ales pe Pavel şi pe Barnaba pentru prima lor călătorie misionară (Fapte 13,1.2) şi a dat instrucţiuni cu privire la locul unde trebuie să lucreze misionarii (Fapte 16,6-10).
3. Au zidit spiritual biserica. „Cine proroceşte”, spunea Pavel, „zideşte sufleteşte biserica.” Cine proroceşte „le vorbeşte oamenilor spre zidire, sfătuire şi mângâiere” (1 Cor. 14,4.3). Împreună cu alte daruri, Dumnezeu i-a dat bisericii darul profetic pentru pregătirea credincioşilor „în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos” (Ef. 4,12).
4. Au unit şi au apărat biserica. Profeţii au contribuit la „unitatea credinţei”, au protejat biserica împotriva falselor învăţături, astfel încât credincioşii să nu mai fie „copii, plutind încoace şi încolo, purtaţi de orice vânt de învăţătură, prin viclenia oamenilor şi prin şiretenia lor în mijloacele de amăgire” (Ef. 4,14).
5. Au avertizat despre dificultăţi viitoare. Un profet al Noului Testament a avertizat despre o foamete care urma să vină. Ca răspuns, biserica a iniţiat un program de ajutorare, pentru a-i sprijini pe aceia care aveau să sufere din cauza foametei (Fapte 11,27-30). Alţi profeţi au avertizat despre arestarea lui Pavel şi întemniţarea lui la Ierusalim (Fapte 20,23; 21,4.10-14).
6. Au confirmat credinţa adevărată în perioade de conflict. La primul conciliu al bisericii, Duhul Sfânt a călăuzit biserica în luarea unei hotărâri într-o problemă controversată, privind mântuirea creştinilor neevrei. Atunci, prin profeţi, Duhul Sfânt le-a reconfirmat credincioşilor adevărata doctrină. După ce le-au transmis membrilor hotărârea conciliului, „Iuda şi Sila, care şi ei erau proroci, i-au îndemnat pe fraţi şi i-au întărit cu multe cuvinte” (Fapte 15,32).

Darul profetic în ultimile zile ale istoriei

Mulţi creştini cred că darul profeţiei a încetat să se manifeste la încheierea erei apostolice. Dar Biblia face cunoscută nevoia specială a bisericii de a primi îndrumare, călăuzire divină în timpul de criză din vremea sfârşitului; ea dă mărturie despre nevoia continuă de manifestare a darului profetic, precum şi despre măsurile luate în vederea continuării darului profetic după perioada Noului Testament.

Permanenţa darurilor spirituale. Nu există nicio dovadă biblică a faptului că Dumnezeu ar retrage darurile spirituale pe care le-a dat bisericii, înainte ca ele să-şi atingă scopul, care, potrivit lui Pavel, este acela ca biserica să ajungă la „unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos” (Ef. 4,13). Pentru că biserica n-a ajuns încă să trăiască această experienţă, este nevoie de toate darurile Duhului. Aceste daruri, inclusiv darul profeţiei, vor continua să opereze pentru folosul poporului lui Dumnezeu, până când Domnul Hristos va reveni. În consecinţă, Pavel i-a avertizat pe credincioşi: „Nu stingeţi Duhul. Nu dispreţuiţi prorociile” (1 Tes. 5,19.20) şi i-a sfătuit: „Umblaţi şi după darurile duhovniceşti, dar mai ales să prorociţi” (1 Cor. 14,1).

Aceste daruri nu s-au manifestat întotdeauna în mod abundent în biserica creştină.^[5] După moartea apostolilor, profeţii s-au bucurat de respect în multe cercuri până prin anul 300 d.Hr.^[6] Dar declinul spiritual din biserică şi apostazia care a rezultat din acesta (vezi cap. 13 al cărţii de faţă) au dus la o diminuare atât a prezenţei Duhului Sfânt, cât şi a darurilor Lui. În acelaşi timp, profeţii falşi au determinat o pierdere a încrederii în darul profetic.^[7]

Declinul darului profetic în decursul unor perioade din istoria bisericii n-a însemnat că Dumnezeu Îşi retrăsese definitiv darul. Biblia arată faptul că, atunci când se va apropia sfârşitul, acest dar va fi activ ca să ajute biserica în decursul acelor vremuri dificile. Mai mult decât atât, Biblia indică o activitate crescândă a acestui dar.

Darul profetic chiar înainte de a Doua Venire. Dumnezeu i-a dat darul profetic lui Ioan Botezătorul, ca să anunţe prima venire a lui Hristos. Într-un mod asemănător, ne putem aştepta ca El să trimită din nou darul profetic pentru a vesti a Doua Venire, astfel încât fieca­re om să aibă ocazia să se pregătească pentru a-L întâmpina pe Mântuitorul.

De fapt, Domnul Hristos a menţionat apariţia profeţilor mincinoşi ca fiind unul dintre semnele care arată că venirea Sa este aproape (Mat. 24,11.24). Dacă avea să nu mai fie niciun profet adevărat în timpul sfârşitului, atunci Domnul Hristos n-ar mai fi avertizat împotriva nimănui care ar pretinde acest dar. Avertizarea Sa cu privire la profeţii falşi sugerează faptul că vor exista şi profeţi adevăraţi.

Profetul Ioel a prezis o revărsare specială a darului profetic chiar înainte de revenirea Domnului Hristos. El a spus: „După aceea, voi turna Duhul Meu peste orice făptură; fiii şi fiicele voastre vor proroci, bătrânii voştri vor visa vise şi tinerii voştri vor avea vedenii. Chiar şi peste robi şi peste roabe, voi turna Duhul Meu, în zilele acelea. Voi face să se vadă semne în ceruri, şi pe pământ sânge, foc şi stâlpi de fum; soarele se va preface în întuneric şi luna, în sânge înainte de a veni ziua Domnului, ziua aceea mare şi înfricoşătoare” (Ioel 2,28-31).

Prima Cincizecime a fost ocazia unei remarcabile manifestări a Duhului Sfânt. Petru, citându-l pe profetul Ioel, a scos în evidenţă faptul că Dumnezeu a promis astfel de binecuvântări (Fapte 2,2-21). Cu toate acestea, ne putem întreba dacă profeţia lui Ioel s-a împlinit complet în ziua Cincizecimii sau dacă trebuie să urmeze o altă împlinire, de data aceasta completă. Nu avem nicio dovadă a faptului că fenomenele legate de soare şi de lună, despre care a vorbit Ioel, au precedat sau au urmat revărsării Duhului. Aceste fenomene n-au avut loc decât multe secole mai târziu (vezi cap. 25 al cărţii de faţă).

Ziua Cincizecimii, deci, a fost o pregustare a deplinei manifestări a Duhului înainte de a Doua Venire. Asemenea ploii timpurii din Pa­lestina, care cade toamna, la puţin timp după ce au fost încheiate semănăturile, revărsarea Duhului Sfânt în ziua Cincizecimii a inaugurat era Duhului Sfânt. Împlinirea completă şi finală a profeţiei lui Ioel corespunde ploii târzii, care, căzând primăvara, cocea grânele (Ioel 2,23). Tot la fel, revărsarea finală a Duhului lui Dumnezeu va avea loc exact înainte de a Doua Venire, după semnele profetizate legate de soare, lună şi stele (Mat. 24,29; Apoc. 6,12-17; Ioel 2,31). Asemenea ploii târzii, această revărsare finală a Duhului Sfânt va coace secerişul pământului (Mat. 13,30.39) şi „oricine va chema numele Domnului va fi mântuit” (Ioel 2,32).

Darul profetic în biserica rămăşiţei. Apocalipsa 12 ne prezintă două perioade majore de persecuţie. În timpul primei perioade, care a durat din anul 538 până în 1798 (Apoc. 12,6.14; vezi şi cap. 13 al cărţii de faţă), credincioşii adevăraţi au suferit aspre persecuţii. Din nou, chiar înainte de a Doua Venire, Satana va ataca „rămăşiţa seminţei ei”, biserica rămăşiţei, care refuză să renunţe la loialitatea faţă de Hristos. Apocalipsa îi caracterizează pe cei credincioşi care formează biserica rămăşiţei ca fiind aceia care „păzesc poruncile lui Dumnezeu şi ţin [au – în KJV] mărturia lui Isus Hristos” (Apoc. 12,17).

Faptul că expresia „mărturia lui Isus” se referă la revelaţia profetică reiese clar din discuţia de mai târziu dintre înger şi Ioan.^[8]

Către sfârşitul cărţii, îngerul se identifică drept „împreună-slujitor cu tine şi cu fraţii tăi care păstrează mărturia lui Isus” (Apoc. 19,10) şi „un împreună-slujitor cu tine şi cu fraţii tăi, prorocii” (Apoc. 22,9). Aceste expresii paralele fac foarte clar faptul că profeţii erau aceia care aveau „mărturia lui Isus”.^[9] Aceasta explică declaraţia îngerului că „mărturia lui Isus este duhul prorociei” (Apoc. 19,10).

Comentând acest text, James Moffat scria: „Căci mărturia lui Isus (dată de Isus) este (constituie) spiritul profeţiei. Aceasta… îi defineşte în mod special pe fraţii care au mărturia lui Isus ca po­sesori ai inspiraţiei profetice. Mărturia lui Isus este, în mod practic, echivalentă cu faptul că Isus depune mărturie (xxii. 20). Este o auto­revelare a lui Isus (conform cu [Apoc.] 1,1, datorată în ultimă instanţă lui Dumnezeu) care îi inspiră pe profeţii creştini.”^[10]

Astfel că expresia „Spiritul profetic” poate să se refere la: (1) Du­hul Sfânt inspirându-l pe profet cu o descoperire de la Dumnezeu, (2) acţiunea darului profetic, sau darului profeţiei, şi (3) mijlocul, agentul, instrumentul profeţiei.

Darul profetic – Isus dând „mărturie bisericii prin intermediul profeţiei”^[11] – constituie o caracteristică distinctivă a bisericii rămăşiţei. Ieremia a legat dispariţia acestui dar cu nelegiuirea. „Lege nu mai au şi nici chiar prorocii nu mai primesc nicio vedenie de la Domnul” (Plâng. 2,9). Apocalipsa identifică deţinerea celor două (Legea şi prorocia) ca fiind trăsături distinctive ale bisericii din timpul sfârşitului; membrii ei „păzesc poruncile lui Dumnezeu şi ţin [au – în KJV] mărturia lui Isus Hristos” – darul profetic (Apoc. 12,17).

Dumnezeu i-a oferit darul profetic „bisericii” Exodului, pentru a-Şi organiza, instrui şi călăuzi poporul (Fapte 7,38). „Printr-un proroc l-a scos Domnul pe Israel din Egipt şi printr-un proroc a fost păzit Israel” (Osea 12,13). Nu este o surpriză, deci, să descoperim acest dar printre aceia care sunt cuprinşi în ultimul exod – scăparea de pe planeta Pământ, întinată de păcat, şi intrarea în Canaanul ceresc. Acest exod, care va urma celei de a Doua Veniri, este împlinirea finală şi deplină a textului din Isaia 11,11: „În acelaşi timp, Domnul Îşi va întinde mâna a doua oară, ca să răscumpere rămăşiţa poporului Său risipită…”

Ajutor în criza finală. Scriptura face cunoscut faptul că poporul lui Dumnezeu din ultimele zile ale istoriei Pământului va suporta ma­nifestarea mâniei depline a balaurului satanic, ce se va angaja într-o încercare finală de a-l nimici (Apoc. 12,17). Aceasta va fi „o vreme de strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt neamurile şi până la vremea aceasta” (Dan. 12,1). Pentru a-i ajuta să supravieţuiască acestui cel mai intens conflict al tuturor timpurilor, Dumnezeu, în bunătatea Sa plină de iubire, le-a dat copiilor Săi asigurarea că nu vor fi singuri. Mărturia lui Isus, Spiritul profetic, îi va îndruma în siguranţă spre obiectivul lor final – unirea cu Mântuitorul lor la a Doua Venire.

Următoarea ilustraţie explică legătura dintre Biblie şi exemplele postbiblice de manifestare a darului profetic: „Să presupunem că suntem gata să pornim într-o croazieră. Proprietarul vasului ne dă un manual de instrucţiuni, spunându-ne că acesta conţine îndrumări suficiente pentru întreaga călătorie şi că, dacă le vom da ascultare, vom ajunge în siguranţă în portul nostru de destinaţie. Ridicând pânzele şi pornind în călătorie, deschidem manualul pentru a cunoaşte conţinutul lui. Aflăm astfel că autorul stabileşte principii generale după care să ne ghidăm în călătoria noastră şi ne dă instrucţiuni cât se poate de practice, luând în considerare diferitele situaţii ce pot să apară până la terminarea călătoriei; dar el ne spune, de asemenea, că ultima parte a călătoriei va fi deosebit de periculoasă, că linia coastei se schimbă mereu din cauza nisipurilor mişcătoare şi a furtunilor; ’dar pentru această parte a călătoriei’, spune autorul manualului, ’eu am luat măsuri să aveţi un pilot, care vă va întâmpina şi vă va ghida după cum situaţiile şi pericolele o vor cere; voi trebuie să ascultaţi de el.’ Cu aceste indicaţii, ajungem până la momentele periculoase despre care am fost avertizaţi şi pilotul, conform promi­siunii, apare. Dar unii membri ai echipajului, atunci când acesta îşi oferă serviciile, se ridică împotriva lui. ‘Noi avem manualul original de instrucţiuni’, spun ei, ‘şi acesta este suficient pentru noi. Noi rămânem la el şi numai la el; nu vrem nimic de la tine.’ Acum, cine pune în practică cele scrise în ghidul original? Aceia care îl resping pe pilot sau cei care-l primesc aşa cum spun instrucţiunile din ghid? Judecaţi dumneavoastră!”^[12]

Biblia şi profeţii postbiblici

Darul profetic a adus la existenţă însăşi Biblia. În timpurile postbiblice, acest dar nu trebuie să înlocuiască şi nici să adauge ceva la Sfânta Scriptură, deoarece canonul Scripturii este acum încheiat.

Darul profetic acţionează în vremea sfârşitului la fel ca şi în timpul apostolilor. Menirea lui este aceea de a confirma Biblia ca bază a credinţei şi a practicii, de a explica învăţăturile ei, precum şi de a aplica principiile ei la viaţa zilnică. Acest dar este implicat în lucrarea de consolidare şi edificare a bisericii, făcând-o în stare să aducă la îndeplinire misiunea ei divină. Darul profetic mustră, avertizează, călăuzeşte şi încurajează atât credincioşii, în mod personal, cât şi biserica, ferindu-i de erezie şi unindu-i în adevărurile Bibliei.

Profeţii postbiblici acţionează asemenea unor profeţi cum au fost Natan, Gad, Asaf, Şemaia, Azaria, Eliezer, Ahia şi Obed, Maria, Debora, Hulda, Simeon, Ioan Botezătorul, Agab, Sila, Ana şi cele patru fiice ale lui Filip, care au trăit în timpurile biblice, dar ale căror mărturii n-au devenit niciodată o parte a Bibliei. Acelaşi Dumnezeu, care a vorbit prin profeţii ale căror scrieri sunt în Biblie, i-a inspirat pe aceşti profeţi şi profetese. Soliile lor nu au contrazis descoperirile divine consemnate anterior.

Testarea darului profetic. Deoarece Biblia avertizează că înainte de revenirea Domnului Hristos se vor ridica profeţi falşi, este necesar să cercetăm cu atenţie toate pretenţiile de deţinere a darului profe­tic. „Nu dispreţuiţi prorociile”, spunea Pavel, „cercetaţi toate lucrurile şi păstraţi ce este bun. Feriţi-vă de orice se pare rău” (1 Tes. 5,20-22, cf. 1 Ioan 4,1).

Biblia enumeră câteva principii generale prin care putem distinge darul profetic autentic de cel fals.

1. Se armonizează mesajul profetic cu Biblia? „La Lege şi la mărturie! Căci dacă nu vor vorbi aşa, nu vor mai răsări zorile pentru poporul acesta” (Is. 8,20). Acest text sugerează faptul că mesajul oricărui profet trebuie să fie în concordanţă cu Legea şi mărturia lui Dumnezeu din întreaga Biblie. Un profet de mai târziu nu trebuie să fie în contradicţie cu profeţii de dinainte. Duhul Sfânt nu contrazice niciodată mărturiile Sale date anterior, căci la Dumnezeu „nu este nici schimbare, nici umbră de mutare” (Iacov 1,17).
2. Se împlinesc cele profetizate? „Cum vom cunoaşte cuvântul pe care ni-l va spune Domnul? Când ceea ce va spune prorocul acela în numele Domnului nu va avea loc şi nu se va întâmpla, va fi un cuvânt pe care nu l-a spus Domnul. Prorocul acela l-a spus din îndrăzneală. Să n-ai teamă de el” (Deut. 18,21.22; cf. Ier. 28,9). Deşi prezicerile pot alcătui o parte relativ mică a mesajului profetic, exactitatea lor trebuie să fie demonstrată.
3. Este recunoscută întruparea Domnului Hristos? „Duhul lui Dumnezeu să-L cunoaşteţi după aceasta: orice duh care mărturiseşte că Isus Hristos a venit în trup este de la Dumnezeu şi orice duh care nu Îl mărturiseşte pe Isus [care nu mărturiseşte că Isus a venit în trup – KJV] nu este de la Dumnezeu” (1 Ioan 4,2.3). Această probă cere ceva mai mult decât o simplă recunoaştere a faptului că Isus Hristos a trăit pe pământ. Adevăratul profet trebuie să mărturisească învăţătura biblică referitoare la întruparea Domnului Hristos – trebuie să creadă în divinitatea Lui şi în preexistenţa Sa, în naşterea Lui dintr-o fecioară, în reala Sa natură umană, în viaţa Sa fără păcat, în jertfa Lui ispăşitoare, în învierea, înălţarea şi lucrarea Sa mijlocitoare, precum şi în a Doua Venire.
4. Profetul aduce „roade” bune sau rele? Profeţia vine ca urmare a inspirării de către Duhul Sfânt a oamenilor (2 Petru 1,21). Putem să-i recunoaştem pe profeţii falşi după roadele lor. „Pomul bun nu poate face roade rele”, a spus Isus, „şi nici pomul rău nu poate face roade bune. Orice pom care nu face roade bune este tăiat şi aruncat în foc. Aşa că după roadele lor îi veţi cunoaşte” (Mat. 7,16.18-20).

Acest sfat este esenţial în evaluarea pretenţiei cuiva că este profet. În primul rând, ne atrage atenţia la viaţa profetului. Aceasta nu înseamnă că profetul trebuie să fie un om perfect. Scriptura ne spune că Ilie „era un om supus aceloraşi slăbiciuni ca şi noi” (Iacov 5,17). Dar viaţa profetului trebuie să fie caracterizată de roadele Duhului, şi nu de faptele firii pământeşti (vezi Gal. 5,19-23).

În al doilea rând, acest principiu se referă la influenţa pe care profetul o are asupra altora. Ce rezultate apar în viaţa acelora care primesc mesajul? Mesajele profetului îl înzestrează pe poporul lui Dumnezeu pentru misiunea lui şi-l uneşte în credinţă (Ef. 4,12-16)?

Orice persoană care susţine că are darul profetic trebuie să fie supusă acestor teste biblice. Dacă ea corespunde acestor criterii, putem avea încredere că, într-adevăr, Duhul Sfânt i-a dat acelei persoane darul profetic.

Spiritul profetic în Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea

Darul profeţiei a fost activ în lucrarea lui Ellen G. White, unul dintre întemeietorii Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea. Ei i-au fost date instrucţiuni inspirate pentru poporul lui Dumnezeu din vremea sfârşitului. Lumea de la începutul secolului al XIX-lea, când a început Ellen G. White să transmită mesaje din partea lui Dumnezeu, era o lume în care numai bărbaţii aveau un cuvânt de spus. Chemarea ei la activitatea profetică a aşezat-o sub o severă cercetare. Trecând cu bine testele Bibliei, ea avea să slujească prin darul ei spiritual timp de 70 de ani. Din 1844, când avea 17 ani, şi până în 1915 – anul morţii sale – ea a avut mai bine de 2.000 de viziuni. În această perioadă, a trăit şi a lucrat în America, Europa şi Australia, sfătuind, înfiinţând noi câmpuri de lucru, predicând şi scriind.

Ellen White nu şi-a asumat niciodată titlul de profet, dar nici nu a obiectat atunci când alţii au numit-o aşa. Ea a explicat astfel: „La început, când eram tânără, am fost întrebată de multe ori: ‘Eşti profet?’ Eu am răspuns totdeauna: ‘Eu sunt solul lui Dumnezeu’. Ştiu că mulţi m-au numit profet, dar n-am avut niciodată pretenţia la acest titlu. […] De ce n-am pretins a fi un profet? Pentru că, în aceste zile, mulţi care pretind cu îndrăzneală că sunt profeţi sunt o ruşine pentru cauza lui Hristos şi pentru că lucrarea mea cuprinde mai mult decât exprimă cuvântul ‘profet’. […] Eu n-am pretins niciodată că aş fi un profet. Dacă alţii însă îmi atribuie acest nume, nu îi contrazic. Dar lucrarea mea a cuprins atât de multe domenii de activitate, încât nu mă pot numi altfel decât un mesager.”^[13]

Aplicarea testelor profetice. Cum răspunde lucrarea de slujire a lui Ellen White testării biblice a unui profet?

1. Concordanţa cu Biblia. Abundenta ei producţie literară foloseşte zeci de mii de texte biblice, însoţite adesea de interpretări amănunţite. Un studiu atent a arătat că scrierile ei sunt consecvente, corecte şi în deplină armonie cu Sfintele Scripturi.
2. Corectitudinea prezicerilor ei. Scrierile lui Ellen White conţin un număr relativ mic de preziceri. Unele sunt în curs de împlinire, în timp ce altele aşteaptă încă să se împlinească. Dar acelea care pot fi testate s-au împlinit cu o uimitoare precizie. Iată două exemple ce demonstrează iluminarea sa profetică.
3. Apariţia spiritismului modern. În anul 1850, când spiritismul – mişcarea ce urmăreşte comunicarea cu lumea spiritelor şi cu cei morţi – tocmai apăruse, Ellen White l-a identificat ca fiind înşelăciunea zilelor din urmă şi a prevăzut dezvoltarea lui. Deşi la data aceea mişcarea era în mod categoric anticreştină, ea a prevăzut că această ostilitate se va schimba, iar spiritismul va deveni acceptabil printre creştini.^[14] De atunci, spiritismul s-a întins pe întreaga suprafaţă a pământului, câştigând milioane de adepţi. Caracterul lui anticreştin s-a schimbat; într-adevăr, mulţi se numesc creştini spiritişti, pretinzând că ei au adevărata credinţă creştină şi că „spiritiştii sunt singurii oameni religioşi care au folosit darurile făgăduite de Hristos, daruri prin care vindecă bolnavi şi demonstrează o existenţă viitoare, conştientă şi progresivă.”^[15] Ei chiar declară că spiri­tismul „îţi dă posibilitatea cunoaşterii tuturor marilor sisteme religioase şi, chiar mai mult, face posibilă o cunoaştere a Bi­bliei creştine mai bună decât toate comentariile strânse la un loc. Biblia este o carte a spiritismului”.^[16]
4. O strânsă cooperare între protestanţi şi romano-catolici. În timpul vieţii lui Ellen White, exista o prăpastie între protes­tanţi şi romano-catolici, care părea că exclude orice colaborare între aceste două categorii de credincioşi. Anticatolicismul era puternic printre protestanţi. Ea a profetizat că schimbări majore în cadrul protestantismului vor duce la o îndepărtare de credinţa Reformei. În consecinţă, deosebirile dintre pro­testanţi şi catolici se vor micşora, ducând la construirea punţii peste prăpastia care desparte cele două grupări.^[17]

Anii care au trecut de la moartea ei au fost martorii apariţiei mişcării ecumenice, înfiinţării Consiliului Mondial al Bisericilor, a Conciliului Vatican II al Bisericii Catolice şi a ignorării, chiar respingerii deschise de către protestanţi, a concepţiilor Reformei cu privire la interpretarea profetică.^[18] Aceste schim­bări majore au înlăturat barierele dintre protestanţi şi catolici, ducând la o cooperare crescândă a acestora.

3. Recunoaşterea întrupării Domnului Hristos. Ellen White a scris foarte mult despre viaţa Domnului Hristos. Rolul Lui de Domn şi Mântuitor, jertfa Sa ispăşitoare la cruce şi prezenta Sa lucrare de mijlocire domină lucrările ei literare. Cartea ei Hristos, Lumina lumii a fost declarată unul dintre cele mai spirituale tratate scrise vreodată despre viaţa lui Hristos, în timp ce Calea către Hristos, cartea ei cea mai larg răspândită, a condus milioane de oameni la o profundă legătură cu El.

Lucrările ei Îl înfăţişează în mod clar pe Hristos ca fiind pe de­plin Dumnezeu şi pe deplin om. Prezentările ei echilibrate se armo­nizează întru totul cu perspectiva biblică, evitând cu grijă accentuarea unei naturi sau a alteia – o problemă care a generat o atât de mare controversă în decursul istoriei creştinismului.

Modul lui Ellen White de a trata, în general, lucrarea Domnului Hristos are o orientare practică. Indiferent de aspectul pe care îl tratează, preocuparea ei principală este aceea de a-l aduce pe cititor într-o relaţie mai strânsă cu Mântuitorul.

4. Influenţa lucrării ei. A trecut mai bine de un secol de când Ellen White a primit darul profetic. Biserica ei şi viaţa acelora care au dat ascultare sfaturilor ei dovedesc impactul vieţii şi mesajelor ei.

„Deşi ea n-a deţinut vreodată o poziţie oficială, nu a fost pastor întărit prin binecuvântare şi n-a primit niciodată – până după moar­tea soţului ei – vreun salariu din partea bisericii, influenţa ei a mo­delat Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea mai mult decât oricare alt factor, cu excepţia Sfintei Scripturi.”^[19] Ea a fost forţa din spatele demarării lucrării de publicaţii a bisericii, a şcolilor, a lucrării mi­sionare medicale, precum şi a lucrării misionare mondiale, care au făcut ca Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea să fie una dintre cele mai mari organizaţii misionare protestante şi cu dezvoltarea cea mai rapidă.

Materialul pe care ea l-a scris umple mai bine de 80 de cărţi, 200 de broşuri şi 4.600 de articole în diferite publicaţii periodice. Predici, jurnale, mărturii speciale şi scrisori sunt cuprinse în alte 60.000 de pagini de manuscrise.

Anvergura acestui material este uimitoare. Preocuparea lui Ellen G. White n-a fost limitată numai la câteva domenii înguste. Domnul i-a dat sfaturi în probleme de sănătate, educaţie, viaţa de familie, cumpătare, evanghelizare, lucrarea de publicaţii, alimentaţie adecvată, lucrare medicală şi în multe alte domenii. Poate că scrie­rile ei în domeniul sănătăţii sunt cele mai uimitoare, datorită modului în care ideile exprimate de ea, unele dintre ele scrise cu mai bine de un secol în urmă, au fost în cele din urmă confirmate de ştiinţa modernă.

Scrierile ei se concentrează asupra Domnului Hristos şi susţin înal­tele valori morale şi etice ale tradiţiei iudeo-creştine.

Deşi multe dintre scrierile ei sunt adresate Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea, mari părţi din ele au fost apreciate de un public mai larg. Populara ei carte Calea către Hristos a fost tradusă în mai bine de 100 de limbi şi s-au vândut peste 15.000.000 de exemplare. Cea mai vastă şi mai bine primită lucrare a ei este seria de cinci volume Conflictul veacurilor, care descrie în detaliu marea luptă dintre Hristos şi Satana, de la originea păcatului până la eradicarea lui din univers.

Impactul scrierilor ei asupra indivizilor este profund. Recent, la Uni­versitatea Andrews s-a făcut un studiu, comparând, pe de o parte, atitudinea creştină şi comportamentul adventiştilor care citesc re­gulat cărţile ei şi, pe de altă parte, comportamentul celor care nu le citesc. Cercetările scot puternic în evidenţă impactul pe care scrierile ei îl au asupra acelora care le citesc. Studiul a ajuns la urmă­toarele concluzii: „Cei ce le citesc au o mai strânsă legătură cu Hristos, mai multă siguranţă cu privire la situaţia lor înaintea lui Dumnezeu şi prezintă o mai mare probabilitate să-şi fi identificat darurile spirituale. Aceştia sunt mai dispuşi la o contribuţie materială la evanghelizarea publică şi participă mai substanţial la proiectele misio­nare locale. Ei se simt mult mai pregătiţi pentru a da mărturie şi se angajează efectiv în lucrarea de evanghelizare. Sunt cei care îşi iau timp să studieze zilnic Biblia, să se roage pentru anumite persoane, să se întâlnească în grupe pentru comuniune spirituală şi să ţină zilnic altarul familial. Ei îşi văd biserica într-o lumină favorabilă şi contribuie la câştigarea celui mai mare număr de noi convertiţi.”^[20]

Spiritul profetic şi Biblia. Scrierile lui Ellen White nu sunt un înlocuitor al Sfintelor Scripturi. Ele nu pot fi puse la acelaşi nivel. Sfânta Scriptură stă singură, ca unicul standard după care scrierile ei şi toate celelalte scrieri trebuie să fie judecate şi căruia ele trebuie să se supună.

1. Biblia – supremul standard. Adventiştii de ziua a şaptea susţin în totul principiul Reformei – „Sola Scriptura” – Biblia fiind propriul ei interpret şi numai Biblia fiind baza tuturor doctrinelor. Întemeietorii bisericii au conceput principiile fundamentale de credinţă prin stu­dierea Sfintelor Scripturi; ei nu au primit aceste doctrine prin viziunile lui Ellen White. Rolul ei principal în timpul dezvoltării şi cristalizării concepţiilor doctrinare a fost acela de a-i călăuzi în înţelegerea Bi­bliei şi a confirma concluziile la care au ajuns prin studierea Bibliei.^[21]

Ellen White, personal, a crezut şi a susţinut că Biblia este unica normă a bisericii. În prima carte, publicată în 1851, ea spunea: „Îţi recomand, iubite cititor, Cuvântul lui Dumnezeu ca regulă a credinţei şi a trăirii tale. Prin acest Cuvânt, noi vom fi judecaţi.”^[22] Ea niciodată nu şi-a schimbat această convingere. Mulţi ani mai târziu, scria: „În Cuvântul Său, Dumnezeu le-a încredinţat oamenilor cunoştinţele necesare pentru mântuire. Sfintele Scripturi trebuie să fie primite ca o descoperire infailibilă şi plină de autoritate a voinţei Sale. Ele sunt norma caracterului, descoperitorul învăţăturilor şi criteriul de verificare a experienţei.”^[23] În 1909, adresându-se pentru ultima dată unei sesiuni generale a bisericii, ea a deschis Biblia, a ţinut-o sus în faţa adunării şi a spus: „Fraţilor şi surorilor, vă recomand această Carte.”^[24]

Răspunzându-le unor credincioşi care considerau scrierile ei un adaos la Biblie, ea scria: „Eu am luat preţioasa Biblie şi am înconjurat-o cu mai multe Mărturii pentru biserică, date pentru poporul lui Dumnezeu. […] Voi nu sunteţi familiarizaţi cu Sfintele Scripturi. Dacă aţi fi făcut din Cuvântul lui Dumnezeu obiectul studiului vostru, cu dorinţa de a atinge standardul biblic, de a ajunge desăvârşirea creştină, n-aţi fi avut nevoie de Mărturii. Tocmai pentru că aţi neglijat să cunoaşteţi Cartea inspirată a lui Dumnezeu, El a căutat să ajungă la voi prin mărturii simple, directe, atrăgându-vă atenţia la cuvintele inspirate, cărora voi aţi neglijat să le daţi ascultare, îndemnându-vă să vă modelaţi viaţa în armonie cu învăţăturile ei curate şi înalte.”^[25]

2. Un ghid spre Biblie. Ellen G. White a considerat că misiunea ei este aceea de a-i conduce pe oameni înapoi la Biblie. „Puţină atenţie i se acordă Bibliei”, a spus ea, de aceea „Domnul a dat o lumină mai mică pentru a-i conduce pe bărbaţi şi femei către o lumină mai mare.”^[26] „Cuvântul lui Dumnezeu”, scria ea, „este suficient pentru a ilumina cea mai întunecată minte şi poate fi înţeles de aceia care au dorinţa de a-l înţelege. Cu toate acestea, unii care pretind că fac din Cuvântul lui Dumnezeu obiectul lor de studiu trăiesc în directă opoziţie cu cele mai clare învăţături ale lui. Apoi, pentru a-i lăsa pe bărbaţi şi femei fără scuze, Dumnezeu a dat mărturii clare şi precise, aducân­du-i înapoi la Cuvântul pe care ei au neglijat să-l urmeze.”^[27]
3. Un ghid pentru înţelegerea Bibliei. Ellen White considera scrierile ei ca fiind un ghid pentru o mai clară înţelegere a Bibliei. „Nu este adăugat niciun adevăr; dar Dumnezeu a simplificat prin Mărturii marile adevăruri date deja şi, în modul ales de El, le-a adus înaintea oamenilor, pentru a le trezi şi impresiona mintea cu ele, pentru ca toţi să fie lăsaţi fără scuze.” „Mărturiile scrise nu sunt date pentru a transmite o lumină nouă, ci pentru a impresiona în mod viu inima cu adevărurile inspiraţiei date deja.”^[28]
4. Un ghid pentru aplicarea principiilor Bibliei. Multe dintre scrierile ei aplică sfaturile Bibliei la viaţa de fiecare zi. Ellen White spunea că ea era „călăuzită să aducă la lumină principiile generale prin viu grai şi prin scris şi, în acelaşi timp, să arate pericolele, erorile şi păcatele unor persoane, pentru ca toţi să fie avertizaţi, mustraţi şi sfătuiţi.”^[29] Domnul Hristos i-a promis bisericii Sale o astfel de îndrumare profetică. Aşa cum nota Ellen White, „faptul că Dumnezeu Şi-a făcut cunoscută voia Sa oamenilor, prin Cuvântul Său, nu a făcut nenecesară prezenţa continuă şi îndrumarea Duhului Sfânt. Din contră, Duhul Sfânt a fost promis de Mântuitorul nostru pentru a le deschide Cuvântul slujitorilor Săi, pentru a-i ilumina şi a aplica învăţăturile lui”.^[30]

Chemarea adresată credinciosului. Profeţia Apocalipsei, care anunţă că „mărturia lui Isus” se va manifesta personal prin „spiritul profeţiei” în ultimele zile ale istoriei pământului, îl somează pe fiecare om, cerându-i a nu lua o atitudine de indiferenţă sau de necredinţă; dimpotrivă, ni se spune: „Cercetaţi toate lucrurile” şi „păstraţi ce este bun” (1 Tes. 5,21). Este mult de câştigat – sau de pierdut – totul depinzând de faptul dacă noi aducem la îndeplinire această însărcinare biblică de a cerceta. Iosafat spunea: „Încredeţi-vă în Domnul, Dumnezeul vostru şi veţi fi întăriţi; încredeţi-vă în prorocii Lui şi veţi izbuti” (2 Cron. 20,20). Cuvintele lui se dovedesc valabile şi astăzi.

 

^[1] Sublinierea le aparţine autorilor.

^[2] Pentru exemple biblice privind femei profeţi, vezi Exod 15,20; Jud. 4,4; 2 Regi 22,14; Luca 2,36; Fapte 21,9.

^[3] Frank B. Holbrook, „The Biblical Basis for a Modern Prophet”, p. 1 (Docu­ment de arhivă, Ellen G. White Estate Inc., General Conference of Seventh-day Advetists, 6840 Eastern Ave., NW, Washington, D.C., 20012). Cf. Jemison, A Prophet Among You (Mountain View, CA: Pacific Press, 1955), p. 52- 55.

^[4] Vezi Holbrook, „Modern Prophet”, p. 3-5.

^[5] Din nefericire, nu există niciun raport complet a ceea ce s-a întâmplat în decursul erei creştine.

^[6] Gerhard Friedrich, „Prophets and Prophecies in the New Testament”, în Theological Dictionary of the New Testament, vol. 6, p. 859.

^[7] Cf. Friedrich, p. 860, 861.

^[8] Expresia „mărturia lui Isus” este cel mai bine înţeleasă ca un genitiv subiectiv, nu ca un genitiv obiectiv. Sunt posibile două traduceri: a) Mărturia despre sau cu privire la Isus (genitiv obiectiv) = ceea ce creştinii mărturisesc despre Isus. b) Mărturia de la sau rostită de către Isus (genitiv subiectiv) = mesaje din partea lui Isus adresate bisericii. Exemple ale folosirii acestei expresii în cartea Apocalipsei sugerează faptul că trebuie înţeleasă ca un genitiv subiectiv (o mărturie de la sau rostită de către Isus) şi faptul că această mărturie este transmisă prin revelaţie profetică” (Holbrook, „Modern Prophet”, p. 7).

Ca una dintre dovezi, Holbrook citează Apocalipsa 1,1.2: „Descoperirea lui Isus Hristos, pe care i-a dat-o Dumnezeu, ca să le arate robilor Săi… şi le-a făcut-o cunoscut, trimiţând prin îngerul Său la robul Său Ioan, care a mărturisit despre Cuvântul lui Dumnezeu şi despre mărturia lui Isus Hristos şi a spus tot ce a văzut.” În acest context, este clar faptul că „descoperirea lui Isus Hristos” înseamnă o descoperire de la Isus sau rostită de către Isus, făcută lui Ioan. Ioan este acela care consemnează această mărturie primită de la Isus. Ambele expresii genitive au sensul cel mai clar ca genitiv subiectiv şi se armonizează cu ultimele cuvinte ale Domnului Hristos din această carte: „Cel ce adevereşte [Cel ce dă mărturie – KJV] aceste lucruri zice: ‘Da, Eu vin curând’” (Apoc. 22,20) (Ibid., p. 7, 8).

^[9] Vezi Comentariul biblic adventist, vol. 7, p. 812; T. H. Blincoe, „The Prophets Were Until John”, Ministry, supliment, iulie 1977, p. 24 L; Holbrook, „Modern Prophet”, p. 8.

^[10] James Moffatt în Expositor’s Greek Testament, ed., W. Robertson Nicoll, vol. 5, p. 465.

^[11] „Spirit of Prophecy” (Spiritul profeţiei), SDA Encyclopedia, ed. rev., p. 1412. Aceia care aşteaptă a Doua Venire, spunea Pavel, au confirmată mărturia lui Hristos, aşa că nu duc lipsă de niciun fel de dar (1 Cor. 1,6.7).

^[12] Uriah Smith, „Do We Discard the Bible by Endorsing the Visions?”, Review and Herald, 13 ian. 1863, p. 52, citat în Review and Herald, 1 dec. 1977, p. 13.

^[13] White, „A Messenger”, Review and Herald, 26 iulie 1906, p. 8. Titlul „me­sagerul Domnului” i-a fost dat prin inspiraţie (Ibidem).

^[14] White, Experienţe şi viziuni, p. 59.

^[15] J. M. Peebles, „The Word Spiritualism Misunderstood”, în Centennial Book of Modern Spiritualism in America (Chicago, IL: Asociaţia Naţională Spiritistă din Statele Unite ale Americii, 1948), p. 34.

^[16] B. F. Austin, „A Few Helpful Thoughts”, Ibidem, p. 44.

^[17] White, Tragedia veacurilor, p. 571, 588.

^[18] Pentru viziunea istoricistă de interpretare a profeţiilor din Daniel şi Apocalipsa, ce a dominat protestantismul de la Reformă şi până în secolul al XIX-lea, vezi Froom, Prophetic Faith of Our Fathers, vol. 2-4. Vezi şi cap. 13.

^[19] Richard Hammill, „Spiritual Gifts in the Church Today”, Ministry, iulie 1982, p. 17.

^[20] Roger L. Dudley and Des Cummings, Jr., „A Comparison of the Christian Attitudes and Behaviors Between Those Adventist Church Members Who Regularly Read Ellen White Books and Those Who Do Not”, 1982, p. 41, 42. În concluziile unui studiu realizat de Institutul pentru Slujirea Bisericii, Universitatea Andrews, Berrien Springs, Michigan. Studiul a fost realizat pe un eşantion de peste 8.200 de membri din 193 de biserici din Statele Unite.

^[21] Jemison, A Prophet Among You, p. 208-210; Froom, Movement of Destiny (Washington, D.C.: Review and Herald, 1971), p. 91-132; Damsteegt, Founda­tions of the Seventh-day Adventist Message and Mission, p 103-293.

^[22] White, Experienţe şi viziuni, p. 78.

^[23] White, Tragedia veacurilor, p. vii.

^[24] William A. Spicer, The Spirit of Prophecy in the Advent Movement (Washing­ton D.C.: Review and Herald, 1937), p. 30.

^[25] White, Mărturii, vol. 5, p. 664, 665.

^[26] White, „An Open Letter”, Review ans Herald, 20 ianuarie 1903, p. 15, în White, Colporteur Ministry (Mountain View, CA: Pacific Press, 1953), p. 125.

^[27] White, Mărturii, vol. 5, p. 663.

^[28] Ibidem, p. 665.

^[29] Ibidem, p. 660.

^[30] White, Tragedia veacurilor, p. vii.